Te caut in spatele pleoapelor si in infinitul intunecat mi se pare ca vad conturul parului tau, ca pana corbului si totusi mladios ca puful de papadie suflat de briza varatica. Imi vad mana intinzandu-se sa cuprinda cateva fire si sa le aseze, usor, pe dupa ureche.
Vreau sa vad conturul chipului tau… vreau sa il creez in imaginatia mea din nimic. Din intuneric vreau sa te creez in toata splendoarea ta, dupa amprenta care mi s-a intiparit pe retina, in minte, in palme si in suflet.
Arhitectii simturilor mele se vor intrece pentru a reflecta fiecare detaliu al perfectiunii tale… iar eu voi pune opera lor pe piedestalul visurilor mele, noapte de noapte, inainte de a ma agata de firul somnului.
Ochii vor fi atenti sa proiecteze splendoarea zambetului tau, cu mare atentie la buza superioara care trebuie sa se subtieze pentru a permite semilunii de perle sa straluceasca. Stelele cameleonice din ochii tai imi vor lumina creatia, in timp ce sprancenele vor forma boltile de echilibru si armonie.
In minte imi rasuna glasul tau iar timpanul mi se acordeaza dupa sunetul vocii tale, precum corzile unui Steinway, pregatit pentru marele concert al vietii sale.
In palme mi-a ramas caldura fina a pielii tale iar degetele se misca in ritmul lor, ca si cum s-ar plimba in continuare peste mainile tale, arcuindu-se la fiecare articulatie.
Sufletul…. El ar trebui sa fie cel mai adormit… ascuns bine in spatele ratiunii, senzorii lui ar fi trebuit sa fie amortiti. Dar el tresare… a simtit prezenta ta… a fost atins de energia ta si acum mai vrea. Are o sete pe care nu o pot potoli singur si de aceea incerc sa te creez in spatele pleoapelor. Dar pentru asta am nevoie ca fiecare detaliu sa fie respectat… perfectiunea stirbita este doar un surogat.
