Am incercat un exercitiu simpatic. M-am uitat pe creatii mai vechi si am ales una. M-am indepartat de ea si am incercat sa privesc de afara… ca un tert… Eu-l a devenit El. Rezultatul…
Inima il intreaba, oare ce a fost,/ Atat de puternic si totusi neinteles?/ Ce cale a ales si cu ce rost,/ De s-a terminat de indata de a purces?
Ce fiinta merita atata umilire/ Atata truda si efort neomenesc/Atatea lacrimi calde varsate in nestire/ Doar pentru doua simple vorbe: “Te Iubesc!”
Si-acelea doua macar de ar veni,/ Din gura strajuita de buze rozalii,/ Cand glasul spune, dar ochii nu privesc/ Degeaba aude o mie vorbe “Te Iubesc!”
Nesiguranta-n glas si ganduri prea ascunse,/ Cuvintele sunt goale si buzele neunse,/ Urechile-s naive si cred tot ce aud/ Doar lacrimile simt… sub pleoape se ascund.
Mai nou inchide ochii, se face ca nu vede /Se-mbata in iluzii si nu ii vine a crede/ Mesaje cristaline ce-anunta despartirea/ Si maine isi va pierde…neputincios… iubirea.
Relatia lor…desene pe-un postav/ Pictate la-nceput in armonie/ A capatat in timp un aer prea bolnav/ Ca vreunul dintre ei sa poata sa-l respire.
Stiu… masuri nerespectate. Stiu… rime amestecate. Stiu… e un haos total. Dar avea totusi o scuza, onorata instanta,… era indragostit.
Foarte frumos. Felicitari!