Legea asigurarilor de locuinta obligatorii… idee buna… implementata prost… ca de obicei

Sunt uimitoare ineptiile pe care le poti afla la o ceasca de cafea dimineata, ascultand stirile.
Nu stiu daca ati auzit ultima “podoaba” gandita de cei care ne conduc cu atata patos.
Se pare ca din acest an, toti vom fi nevoiti sa ne facem asigurari obligatorii de locuinte. DAR… si aici este un mare DAR, daca avem deja o asigurare privata incheiata cu unul dintre numerosii asiguratori locali? Raspunsul… NU CONTEAZA.
Suntem obligati, pe langa asigurarea facultativa (care, in general contine tot ceea ce include si cea obligatorie), sa facem o asigurare obligatorie, la stat.
Sa zicem ca am considera acceptabil si acest aspect. Problema vine la despagubire. Daca ceva nefericit se intampla nu primesti despagubire de la ambele asigurari… doar din partea asigurarii facultative. Cu alte cuvinte… banii pe care ii dam la stat pentru asigurare SUNT DEGEABA. Ceva imi spune ca asta e inca o metoda pentru a stoarce cate 20 de euro anual de la fiecare

In perioada urmatoare sunt in cautare de subiecte pozitive…

Hola, Que Tal, Bom Dia, Ciao, Servus, Gutten Tag, Hello, Mushi Mushi )
Dragii mei… probabil ati observat caracterul usor ironic, cvasi dramatic si adesea sarcastic al posturilor mele… ma refer la cele care nu sunt despre amor…

Cu alte cuvinte… sunt in cautare de subiecte, accept sugestii, imi doresc provocari care sa ma determine sa cresc numarul dar si calitatea posturilor mele de pe acest blog..

Asadar, aceasta este invitatia mea de a ma “impushca” cu subiecte… nu ma menajati dar nici nu ma asasinati
Mishu… is waiting…

Cum se decid destinele in multinationale… si nu numai

“Colega… ai grija de baiatu asta nou… l-am angajat de pe bancile facultatii si vreau sa-l stoarceti. Am senzatia ca are prea multe aere de intelectual in el si nu i-ar strica putina toceala de coate la munca de jos…” (…)

“Ce? Bonusuri? Ce bonusuri fetito!? Bai, el e trainee… l-am angajat sa invete… las-o mai moale cu obiectivele. Da-i targeturi o groaza sa vedem cum se descurca sub stres.” (…)

“Da mey, stiu… stiu ca nu o sa-si atinga toate obiectivele, dar e bine sa se simta putin strans cu menghina… trebuie sa scoatem rezultatele din el… trebuie sa il stoarcem de energie.” (…)

“Ce? E inca student? Si io ce sa-i fac daca i-a trebuit master. E treaba lui, mi se rupe ca are si cursuri. Nu l-am pus eu sa lucreze. Ce tata, crezi ca experienta in munca se castiga pe bancile facultatii… eh..eh… Daca ar face ei scoala cum trebuie… pozitiile noastre ar fi mult mai subrede cand s-ar angaja astia.” (…)

“Stiu mai ca e stresat… stiu ca are obiective multe… lasa-l, sa vedem cum se descurca. Daca e varza si clacheaza… tot e bine de noi, ca se curata din mers si nu mai trebuie sa-l dam noi afara. Daca e rezistent… poate merita sa lucreze in compania asta… dar si atunci, sa fim antene, sa nu i se urce la cap. Trebuie tinut umil ca altfel parca vad ca peste doi ani vrea sa ne ia locul. Si cu limbile straine si calculatoarele pe care le stiu astia mici din ziua de azi… ne iau sigur.”
“Hai, te pup pe portofel, ca tot io-l umplu si p-ala. Degeaba zic ei ca suntem multinationala ca tot romaneste se face treaba nu?! Suna-ma daca mai ai nevoie de ceva.(…) Ce? Vrei sa pleci mai devreme azi? Sigur, dar stai si tu macar asa de ochii lu ala mare inca doua ore. Hai, ciao!”

Un moment perfect din viata ta…

Hotelul vechi, construit pe vremea socialistilor, mai avea putin si dadea faliment. Altfel nu imi explic cum ar putea ca in plin sezon sa nu tina lifturile functionale in conditiile in care are 7 etaje si cele mai bune camere sunt la ultimul etaj. E si aici o smecherie. Mai exista un lift, in spate, pe care il folosesc menajerele si care merge non stop. Daca esti suficient de atent, poti sa te strecori cand vezi ca nu e nimeni in zona, ca nu sunt camere de filmat.

Dai sa iesi din hotel, faci cativa pasi si te trezesti imprejmuit de munti. Din fericire fenomenul despaduririlor masive nu a ajuns si in aceasta zona si copacii din aceasta zona respira din greu, emanand aburi care, adunandu-se in palcuri, formeaza straturi subtiri de nori. Atmosfera e foarte incarcata, presiunea este scazuta, nori de ploaie varatica apasa pe stratul de aburi proaspat format.

Pe platoul din fata hotelului, mainile batatorite ale unor gradinari care nu au avut ocazia sa isi provoace imaginatia prea mult au creat garduri vii in forme geometrice simpliste, romburi, patrate, dreptunghiuri, elipse, etc…In mijlocul lor, cativa boscheti de trandafiri batuti au crescut sanatos.

Frumusetea platoului este ca are multe alei micute si ca este relativ intins. Acest lucru mi-a permis in dimineata aceea sa ies la alergat pe micutele alei formate intre gardurile vii.

Pe vremea aceea nu existau ipod-uri si mp3 playere. Aveam un walkman Sony care manca baterii pe banda rulanta, dar care rezista la zdruncinaturi. Pe vremea aia eram mare fan Vama Veche, asa ca mi-am pus albumul Vama Veche (al doilea pentru cunoscatori) si am luat-o la picior printre tufe.

Dupa cateva melodii m-am oprit, m-am asezat pe o bancuta si am inceput sa cant usor cateva melodii pe care le auzeam in casti. Intre timp, aburi incepeau sa se risipeasca, dar norii ramaneau. In scurt timp a inceput sa picure usor… apoi, treptat, s-a intensificat. Simteam cum stropii pun incet stapanire pe hainele… parul… si pielea mea. Foarte pretioasa senzatia asta. Asa se face ca intai au luat contact stropii de ploaie intre ei… apoi degetele s-au revazut in atingeri… ca in final, buzele sa se intalneasca pentru prima data. E mult mai dulce sarutul cu gust de ploaie.

Evident… mai era cineva in povestea asta. Insa nu am sa incep sa inventez curcubee… bondari rotunzi in pantece care sa ne dea tarcoale sau alte detalii posibile dar ireale.

Cam asta ar fi un moment perfect din viata mea…

Tu cum ai descrie un moment perfect?

Te desenez in spatele pleoapelor…

Te caut in spatele pleoapelor si in infinitul intunecat mi se pare ca vad conturul parului tau, ca pana corbului si totusi mladios ca puful de papadie suflat de briza varatica. Imi vad mana intinzandu-se sa cuprinda cateva fire si sa le aseze, usor, pe dupa ureche.

Vreau sa vad conturul chipului tau… vreau sa il creez in imaginatia mea din nimic. Din intuneric vreau sa te creez in toata splendoarea ta, dupa amprenta care mi s-a intiparit pe retina, in minte, in palme si in suflet.

Arhitectii simturilor mele se vor intrece pentru a reflecta fiecare detaliu al perfectiunii tale… iar eu voi pune opera lor pe piedestalul visurilor mele, noapte de noapte, inainte de a ma agata de firul somnului.

Ochii vor fi atenti sa proiecteze splendoarea zambetului tau, cu mare atentie la buza superioara care trebuie sa se subtieze pentru a permite semilunii de perle sa straluceasca. Stelele cameleonice din ochii tai imi vor lumina creatia, in timp ce sprancenele vor forma boltile de echilibru si armonie.

In minte imi rasuna glasul tau iar timpanul mi se acordeaza dupa sunetul vocii tale, precum corzile unui Steinway, pregatit pentru marele concert al vietii sale.

In palme mi-a ramas caldura fina a pielii tale iar degetele se misca in ritmul lor, ca si cum s-ar plimba in continuare peste mainile tale, arcuindu-se la fiecare articulatie.

Sufletul…. El ar trebui sa fie cel mai adormit… ascuns bine in spatele ratiunii, senzorii lui ar fi trebuit sa fie amortiti. Dar el tresare… a simtit prezenta ta… a fost atins de energia ta si acum mai vrea. Are o sete pe care nu o pot potoli singur si de aceea incerc sa te creez in spatele pleoapelor. Dar pentru asta am nevoie ca fiecare detaliu sa fie respectat… perfectiunea stirbita este doar un surogat.

Sanity… Why so serious?

Looking at the history of my blog posts… it doesn’t seem like I’m much of a blogger. One post in October and we’re already in the second half of November. My productivity level is going down.

Am I loosing my inspiration… is my creative spirit drained of essence? Or is there something wrong with my sanity.

I am very calm… I feel I am very balanced… but still, is this normal? Recent events should have troubled me more. I’ve seen everything from death to diseases, from hate to loneliness, yet I seem to let everything just pass me by. Why am I unable to shed tears for those dear to me that have passed away? Why am I unable to take stance when it comes to my ambition, or lack there of?
I feel nothing… no love, no joy, no pain, no hate, no sorrow… nothing. I still feel and comprehend my principles… so I should be ok… but am I?

Winter is almost here… snowflakes have started falling in some parts of the country… Christmas is not that far away… maybe, just maybe, the coming of winter will help my heart melt.

Fake…

Am incercat sa incarc o poza… sa exprim si in imagini ce vreau sa scriu in acest post. Nu merge. Adminu’ de sistem de la serviciu nu imi da voie sa incarc materiale… security policy and shit.  Nu-i nimic…. pot sa ma folosesc si de cuvinte pentru a spune ce vreau.

Incepand cu titlul… e vorba de chestii false. Incepand cu hainele piratate pe care le gasesti in Europa… a se citi bazarul de la capatul Colentinei… sub diverse marci de “renume”… pana la oamenii care se dau drept prieteni… foarte multe lucruri sunt fake. Pana si gentile Louis Vuitton pot fi fake.

Cum nu sunt prea materialist de felul meu… nu prea pun pret pe obiecte… dar pun pret pe cinste si pot spune ca am un dispret pronuntat pe persoanele care incurajeaza asemenea practici ilegale… ilicite… imorale. Insa ce sa mai zic de prietenii fake. Well… “bretenii” fake ii recunosti usor, cand ii recunosti, esential insa e momentul cand ii recunosti.

Pana acum i-am recunoscut in diverse ipostaze… majoritatea pe principiul cand e bine-s o multime… cand e greu… de capul tau. Dar mai poti sa ii recunosti si altfel. Unii se baga pe sub piele… sunt prieteni apropiati pana se apropie de alti prieteni de-ai tai… si nici nu iti dai seama cand te trezesti ca iese cu gasca ta… la inceput cu tine… ulterior… esti dispensabil. Poti merge si de partea cealalta. Sunt cativa… si la astia trebuie sa fii foarte atent… care dau dovezi de prietenie… fac gesturi frumoase… si deodata… brusc… te trezesti ca nu te mai suna… nu mai sunt interesati… si vezi cum “gashka ta” iese fara tine. Afli cand ii suni intamplator si vezi ca sunt impreuna… seara pe undeva… fara tine… iar tu nu ai mai auzit de ei de saptamani bune, sa nu zic luni.

Aici intervine clasificarea aia personala… si prioritizarea relatiilor personale. La unii oameni nu poti renunta… oricat de mult ti s-ar cere. La altii… well… sa zicem ca sunt dispensabili.

N-am nici cea mai vaga idee despre cine va citi acest mesaj si … sincer… nu ma prea afecteaza succesul sau lipsa lui de popularitate. E doar o chestie pe care am simtit nevoia sa o scriu in timpul serviciului cand inca n-am ceva semnificativ de facut si imi mai permite timpul.

Daca va simtiti in vreuna din categorii… fie in raportul cu mine… fie cu alte persoane pe care le cunoasteti e bine sa va ganditi bine de ce sunteti in acele categorii, nu sa va ofuscati sau sa va ganditi la contraexemple din trecut pentru a va justifica dezacordul.

One picks one’s best friends carefully… and it’s not done in an instant… it takes time… dedication and perseverance… and one mistake can screw everything up. Friendship is like a faberge egg… it’s delicate… expensive… exquisite… but highly fragile…

Din fericire greselile pot fi reparate… in timp.

Sunt curios… voi ce exemple de fake friends ati avut?

I can’t tell

E ceva acolo… intauntrul tau… care te framanta… si tii acest lucru… doar pentru tine. Ai vrea sa spui ce e… dar n-ai cui… pentru ca nu ar intelege… sau pentru ca nu vor sa stie… sau pentru ca pur si simplu nu sunt acolo… sau pentru ca n-ai voie sa spui.  Oricare ar fi motivul…  nu poti sa spui nimanui ce te framanta.

Si iei o cochilie mica pierduta printre fire de nisip… te asiguri ca nu mai vietuiesti nimeni si nimic in ea… si te apuci si soptesti totul, in acea cochilie mica. Iei cochilia si o asezi intr-o caseta pentru inel… sa stea pe moale, sa nu se sparga. Caseta o pui in mijlocul unei gramezi de rumegus proaspat pe care il tii in cutia de pantofi. A mai ramas miros de piele… dar nu-i nimic… nu o sa  patrunda in cochilia ta, e la loc sigur in mijlocul buretilor inveliti in satin din caseta de inel. Cutia de pantofi o imbraci frumos… in ambalaj de cadou cumparat de la hipermarketul din zona. Ii pui o funda rosie dupa care o pui in punga primita de la magazinul ala fitos de haine… cand ti-ai luat bluza aia amarata.

Iesi din casa… te imbraci cu haina de toamna-iarna.. colectia o mie noua sute nouazeci si toamna. Cobori la metrou… cumperi o cartela de 10 calatorii, ca mai ai nevoie si saptamana viitoare… treci pe langa boxa de ziare gratuite … s-au terminat de dimineata… nu mai gasesti azi si degeaba ti-ai luat pixul sa rezolvi sudoku. Nu mai sunt.

In fine… iei metroul pana la Universitatii, iesi pe la palatu Sutu din greseala, si cobori din nou, ca sa poti iesi pe la TNB. Acolo te asezi pe o banca, la vreo 10 m de statuia lui Caragiale si te uiti in gol. Dupa 20 de minute te gandesti ca se uita lumea dubios la tine si incepi sa te agiti.. te uiti la ceas, apoi te uiti inspre intersectie… dorind sa lasi sa se creada ca astepti pe cineva care a intarziat. Apoi pui mana pe mobil si formezi un numar. Cand sa apesi pe butonul verde, dai pe langa. Iar vrei sa creada concetatenii ca faci ceva ce nu faci. Incepi si vorbesti pe ton rastit si te ridici nervos de pe banca… rabufnind in telefon si plecand nervos spre statia de metrou.
Punga ai lasat-o langa banca. Ai lasat-o acolo si, in ea, o scrisoare. Pe plic… “pentru cine o gaseste”. In scrisoare ii rogi sa asculte micuta cochilie… doar asa poti spune cuiva… e mai simplu decat sa te uiti mereu in jurul tau si sa te gandesti “ce-ar fi daca i-as spune…….?”

Te intorci acasa… si te prefaci din nou ca totul e bine… ca nu te mai framanta nimic… doar ai apucat sa spui cuiva ce simti.

Cochiliile RULE!!!

Autumn Story… fericirea lui Eugen

Autocarul era vechi, sau cel putin asa lasa sa se inteleaga paianjenul care isi tesuse cu multa meticulozitate panza ce tinea loc de geam unei ferestre mici ale gramezii de metal ce purta un grup de tineri scolari de la Voineasa catre Bucuresti.

Eugen era olimpic la fizica si era cam cel mai “batran” dintre pustii care castigasera proba pe echipe la concursul de fizica organizat in statiunea montana de la poalele Meridionalilor. A mai luat el si un loc doi la proba individuala, dar parca nu mai conta.

Pe drum statea si se uita in gol, pe geam si observa cum boabe de ploaie alunecau in siraguri pe tesatura paianjenului. Experienta fusese una foarte frumoasa in conditiile in care plecase din postura de ultim venit, dupa ce profesoara lui de fizica dorise sa trimita initial pe altcineva la concurs. Insa Eugen reusise sa se autodepaseasca si sa intreaca asteptarile celor care puneau la indoiala abilitatile sale academice. Parea ca se lasa coplesit de ploaia rece si trista ce facea ca autocarul sa se miste cu viteza unui melc damblagit. Dar nu era asa… era fericit ca masina mai mult sta decat inainteaza. Era fericit ca dureaza atat de mult pana sa ajunga la Bucuresti.

Ai fi zis ca abia asteapta sa ajunga acasa unde era asteptat de familie si de profesori si unde avea sa fie laudat pentru performantele sale. Ai fi zis ca fericirea lui se afla departe si ca ar trebui sa fie nerabdator sa ajunga acasa. Dar fericirea… ei bine fericirea lui avea parul cret, nasul putin carn si cativa pistrui rasfirati pe obrajii albi de culoarea laptelui. Fericirea lui avea ochii inchisi la culoare… de un maroniu negricios care sclipeau adesea cand purtatoarea se inflacara in conversatii despre fiesce nimicuri. Fericirea lui vorbea repede, foarte repede… era pui de oltean si avea multa patima in cuvinte, dar Eugen era fericit sa o auda vorbind. El era mai tacut de felul lui si situatia ii convenea, pentru ca era fericit si pentru ca se simtea totusi stapan pe relatie, chiar daca nu vorbea la fel de mult. Dar cel mai mult ii convenea pentru ca buzele acelea, care debitau fraze intregi in cateva clipe erau legate de buzele lui, iar aceasta legatura fusese binecuvantata de ploaie, in gradina cu garduri vii din fata hotelului Lotru din Voineasa.

Cele trei zile cat durase concursul de fizica au fost probabil cele mai fericite din viata lui… desi… la concurs intrase pe pilot automat… rezolva problemele si facea experimentele cu ajutorul subconstientului, deoarece mintea ii zbura la primul sarut udat de ploaia rece de toamna.

Acum, pe drumul spre casa, fericirea lui Eugen se ghemuise la pieptul lui… motaind fericita. Mai deschidea din cand in cand buzele, plescaia putin si le cauta pe ale lui Eugen, le gusta si apoi, cu un zambet satisfacut, sa ghemuia la loc.

Eugen ii mirosea parul, o saruta pe ploape si dupa ce se mai uita cateva secunde la fata ei rotunda ca luna, se intorcea cu privirea pierduta pe geam, catre ploaie, contempland la fericirea lui… Raluca.

Posta Romana… o gloata de hoti si mincinosi

Ocazional imi vine mie un chef nebun de a defaima si de a balacari niste adunaturi institutionale de derbedei.

Astazi este randul postei romane.

In urma cu cateva luni a avut loc un prim episod din aceasta epopee dezolanta a serviciilor postale romanesti. Cu alte cuvinte… primim in cutia postala un bilet… completat totalmente gresit in doua locuri… prin care eram anuntati sa ridicam un e-post de la oficiul postal din apropiere. Ok, pana aici toate bune si frumoase… insa cand ne-am uitat mai bine, am vazut ca biletul avea data postei cu 15 zile in urma… am mers urgent sa ridicam e-post-ul, iar la posta suntem anuntati ca a fost trimis inapoi la oficiul postal de provenienta si ca, conform datei postei, fusesem anuntati cu mult timp inainte. Am explicat ca nu am primit decat in acea zi biletul, dar cei de la posta au insistat ca mintim. Atunci am ales sa facem o plangere oficiala prin formularul de pe internet. Am completat formularul. Am primit dupa 2 saptamani vizita unei reprezentate a Postei Romane, care a incercat sa plece cu biletul ( cu scuza ca vrea sa il xeroxeze ), iar cand a vazut ca nu i-l dam si i-am explicat ca nu putem face acest lucru in conditiile in care face obiectul unei plangeri legale, a incuviintat si si-a cerut scuze pentru incercarea ei. La inca o luna dupa acest eveniment, primim o scrisoare oficiala din partea conducerii postei prin care… per ansamblu suntem facuti mincinosi si ni se spune ca Posta Romana nu isi asuma nicio responsabilitate pentru aceasta neregula. De aici n-au mai facut nimic. S-au spalat pe maini.

Am zis, ok, adunatura de neispraviti incompetenti si mi-am zis ca sper sa nu mai am de a face cu ratatii astia. Din nefericire, viata ia turnuri nedorite si familia mea a ajuns din nou in situatia de a se confrunta cu specimenele astea de incompetenti astia. De aceasta data este vorba de bunica mea. Da, bunica mea cea paralizata, care sta toata ziua in pat si care primeste din partea serviciilor de sanatate de stat o pensie de handicapat. Stiti ce face Posta Romana? Va zic eu… in loc sa ii aduca pensia acasa, ii trimite bilet in care o anunta ca a primit un mandat postal si sa vina sa il ridice de la oficiul postal. Ok, cum noi suntem familia ei si ea nu se poate deplasa, am zis sa mergem noi sa ridicam mandatul (nestiind ca e vorba de pensia de handicap pentru ca pana acum nu s-a mai intamplat sa fie trimisa prin mandat postal). Asa ca mergem cu buletinul ei in original la sediu unde ni se spune ca nu putem ridica mandatul pentru ca e nevoie de titularul buletinului. Explicam ca este paralizata si atunci, reprezentantii postei ne spun ca va veni postarita sa aduca mandatul la domiciliu. Am incuviintat recunoscatori si am asteptat sa vina postarita. Ei bine azi a venit postarita… si stiti ce… surpriza… a venit sa ii spuna bunicii cu tupeu ca POSTA ROMANA NU ARE MOMENTAN BANI SA II DEA PENSIA.

Bai, deci, e incredibil asa ceva. Imaginati-va ca o pensie de handicap este mai mica decat o pensie normala si Posta Romana ne spune ca nu dispune de aceste fonduri. Se poate asa ceva. O institutie de marimea acesteia sa aiba tupeul sa trimita o terchea berchea de postarita sa spuna ca nu are bani. Mie mi-ar fi rusine. Si stiti de ce? Pentru ca nu posta plateste pensia. Posta a intrat in posesia acestor bani de la institutiile de sanatate ale statului roman care se ocupa de cazurile persoanelor cu handicap. A intrat in posesia banilor, ii foloseste si apoi ii spune bunicii mele ca nu are bani. RUSINE!

Mi-e scarba de sistemul lor infect care se misca precum un purice damblagit, de lipsa de responsabilitate a lor si de nesimtirea si nonsalanta cu care se scuze spunand ca nu e treaba lor.

Imi doresc din tot sufletul ca aceasta institutie sa intre in faliment, putinii oameni competenti din cadrul ei sa isi gaseasca slujbe mai bine platite altundeva, iar incompetentii sa ajunga sa se scalde intr-o balta de neputinta si de dezgust fata de propria persoana.

Asa sa le ajute cei la care se roaga ei.